Pentru Camil Petrescu, literatura trebuia să fie o oglindă a experienței pure, neînfrumusețate. El respingea ideea că un scriitor poate cunoaște și descrie totul, ca un narator omniscient. În viziunea sa, singura realitate pe care o putem cunoaște cu adevărat este cea proprie, interioară. Așadar, romanul nu mai este o poveste inventată, ci devine o mărturisire, o confesiune directă.

Această idee stă la baza conceptului de autenticitate. Romanul devine un „dosar de existențe”, o colecție de documente, scrisori și amintiri care reconstituie o experiență trăită. Perspectiva este unică și subiectivă, aparținând unui personaj care este și narator. Cititorul nu mai privește o lume de la distanță, ci este cufundat direct în conștiința celui care povestește, trăind alături de el incertitudinile și frământările.

Viziunea lui Camil Petrescu se aliniază perfect teoriei „sincronismului”, formulată de criticul literar Eugen Lovinescu. Lovinescu susținea că literatura română trebuie să se modernizeze, să se sincronizeze cu marile curente europene, în special cu romanul psihologic. Proza tradițională, axată pe evenimente exterioare și personaje previzibile, era considerată depășită.

Prin urmare, Petrescu propune o „nouă structură” a romanului. El renunță la „fabula” tradițională, la înlănțuirea cronologică și previzibilă a evenimentelor. În schimb, acțiunea este declanșată de memoria afectivă a naratorului. Un eveniment banal din prezent poate stârni un val de amintiri care constituie, de fapt, substanța cărții. Timpul nu mai este linear, ci subiectiv, curgând înainte și înapoi în funcție de fluxul conștiinței personajului.

Protagonistul romanului camilpetrescian, precum Ștefan Gheorghidiu din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, este un intelectual, un om lucid care refuză să trăiască după automatisme. El nu se mulțumește să simtă; el își analizează emoțiile cu o rigoare aproape științifică. Iubirea, gelozia, frica – toate sunt trecute prin filtrul rațiunii, disecate și examinate sub lupa conștiinței.

Aceasta este intelectualizarea emoției: transformarea trăirilor brute în concepte și probleme de conștiință. Ștefan Gheorghidiu nu este doar un soț gelos; el este un filozof care suferă din cauza discrepanței dintre ideea sa absolută despre iubire și realitatea imperfectă a relației sale. Conflictul se mută din exterior în interior, iar drama devine una a cunoașterii.